Permisul auto in viziunea lui Dan Puric

Posted: 1 Noiembrie 2010 by Schummy in Just for fun
Etichete:, , ,

Suntem într-o zi de luni! E o zi de 1 noiembrie friguroasă şi ceţoasă şi prima zi pe care am resimţit-o cu adevarat, dupa ce s-a trecut la ora de iarnă. Sunt puţin somnoroasă şi uşor iritată, fără să ştiu cu adevarat motivul, drept pentru care nu pot decât să dau vina pe vreme. Îmi savurez micul dejun – covrigi cu susan şi iaurt. Pur şi simplu ador covrigii proaspeţi a căror coajă rumenită şi crocantă îmi trosneşte între dinţi la fiecare dumicat. Dar cel mai mult îmi place să îi sting cu un iaurt uşor înţepător. Şi când te gandeşti că acum câteva ore îmi promiteam solemn în faţa oglinzii că mă reapuc de cură … dar nu-i nimic, renunţ la dulce şi echilibrez lucrurile! O sa scap de acel kilogram în plus pe care l-am câştigat în ultima perioadă şi cu puţin noroc, poate reuşesc mai mult, să ajung la greutatea pe care mi-am propus-o iniţial! If only …

Citesc mailurile primite peste w/end! Noroc cu prietenii care-mi trimit tot felul de mailuri interesante! Aşa am gasit şi un subiect pentru blog, prin bunavoinţa prietenului meu Boabă, care îmi trimite mereu cele mai interesante e-mailuri, ştiti voi, din acelea de circula viral …! Astăzi mi-a trimis unul foarte interesant şi in ton cu tematica blogului, aşa că mi-am permis să vă împărtaşesc şi vouă mesajul. Este vorba despre un text scris de Dan Puric în care acesta povesteşte păţaniile lui de la prima sedinţă cu instructorul auto, la şcoala de şoferi. Este un text plin de învăţăminte, de satiră şi tâlc. Este un text Dan Puric! 

        Permisul auto, de Dan Puric

        Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări ca să nu mă plictisesc. Aşa a fost şi cu şoferia. Ne-am luat şi noi maşină.

        Atunci mi-a zis soţia că ar fi bine să-mi iau permis şi eu, că cine ştie, s-ar putea să fie nevoie vreodată să şofez.

        Pentru mine, lucrul astă a venit prea tarziu, şi m-am dus la prima lecţie de şoferie cu emoţii de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul.

        Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, şi îl  aşteptam. Cel mai bun lucru era că omul nu mă cunoştea.

        A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceauşescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în faţa mea, i-au sărit şuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos şi le-a pus la locul lor, ignorându-mă.

        Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut.

        Locul mortului.

        Nea Ilie era plin de vaselină şi avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, şi-a dat seama cu cine are de-a face.

        Daca m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: <Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!>

        Când mi-a zis, fără să se uite la mine: <Bă, asta e cheia!>, am îngheţat.

        <Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frâna este mama, iar acceleraţia este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în prima maşină.>

        Absolut genial!

        Apoi îmi spune scurt: <Treci în locul meu!>

        Eu, speriat: <Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viaţa mea mâna pe aşa ceva>.

        El: <Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să te conducă toţi tâmpiţii?>

        Şi atunci m-am gândit să strig şi eu la poporul român:

        <Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?>

        Era o adevarată resuscitare, domnule!

        Şi îmi tot repeta: <Hai, hai, învaţă să conduci!>

        Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic.

        Şi eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar şi în ochii lui.

        <Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu te uiţi în spate? Vezi, băă, că intră ălă în tine!>

        Şi m-a ţinut aşa, de îngheţam şi transpiram tot, doua zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viaţa mea, nu m-a solicitat atât de mult, şi nu m-a adus într-o asemenea stare.

        În a treia zi s-a liniştit de tot.

        Stătea bătrânul cu o mână pe volan şi cu fesul pe ochi.

        Dormea, domnule!

        <Înseamnă că am început să conduc bine>, mi-am zis.

        Crucea Sfântului Andrei .

        Nu l-aţi văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său dormind şi traficul din Bucureşti.

        Si, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:

        <Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!>

        Mie mi-a îngheţat coloana vertebrală.

        <În cimitir?>

        <Pai da! Nu e singură, e cu soţul!>

        <Cum a ajuns acolo?>

        <Tot aşa, bă, ca şi tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei , aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te opreşti să te închini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!>

        Omul ăsta m-a creştinat pe mine, teologul lui peşte.

        Avea dreptate! Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiţi în dreapta şi nu crezi nici măcar în ăla de-ţi face semn cu steagul, că e ţara plină de proşti.

        Vei învaţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea !” 



Sursa foto: Dan Puric

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s